De ceva vreme, circula in mediul virtual un articol scris de
Dana Nalbaru,prin care aceasta da replica unor cititori care au criticat-o ca
urmare a unor poze in care vedeta aparea „neingrijita”…..Am vazut-o pe Dana
live de 2 ori…o data cand era pe culmile succesului , alaturi de colegii din
HI-Q si arata demential, cu o salopeta neagra cu rosu, din piele, mulata, putin
machiata pt ca nu avea nevoie si cu un zambet fermecator si inca o data, dupa
ce l-a nascut pe cel de-al doilea copil, la Mall, intr-un magazin de hainute
pentru copii…Trebuie sa recunosc ca initial am ramas socata de transormare.
Cred ca fata mea trada socul…..Desi imi regretam grimasa, constienta fiind ca
ea o observase, ma asteptam sa aiba o reactie urata….in schimb, femeia asta
care abia nascuse de cateva saptamani, mi-a raspuns cu acelasi zambet pur, de
copil,cu care ma surprinsese cu ani in urma….instantaneu, fiinta din fata mea
s-a transformat in cea mai frumoasa mamica ever care ar fi dezarmat orice hater
de pe lumea asta….
Am trecut si eu, la viata mea, prin transformari multiple. Am
„purtat” 3 sarcini,crestere in greutate ( 30 kg, la prima sarcina), celulita(
nu c-as fi scapat de eaJ), slabit brusc, burta mare, fund lasat, sani inexistenti,
vergeturi , operatii la ochi( multiple operatii de desprindere de retina,
urmate de cataracta), depresie postpartum ( de asta inca nu am scapat, ca se
zice ca ar avea o „evolutie” prelungita si disabilitantaJ) etc…. Dar nu regret o secunda nimic
din toate astea pentru ca nu exista implinire mai mare pentru mine decat
conditia de mama…Sunt mama cu norma intreaga, de 2 ani sunt fara ajutor in
casa, singura cu cei 3 printi, cu programe diferite , gusturi diferite,
temperamente diferite….Viata mea se invarte dupa cum imi canta ei, de dimineata
devreme pana noaptea , tarziu….o zi din viata noastra este, fara indoiala,
foarte asemanatoare cu o zi dintr-un spital de balamucJ))…pe bune, nu radeti, nu va mirati….
La noi in casa este un perpetuum vacarm, tipete pe 3 tonuri, plus dirijorul ,
in persoana mea, care de cele mai multe ori, bate cu tacul in ce apuca, uneori
facandu-se ascultat, alteori, nu….in aproape fiecare moment fiecare vrea
altceva, cum de exemplu , se intampla la momentul mesei cand unul vrea lapte cu
cereale galbene, altul cu cereale negre iar al treilea vrea ou cu castraveti.
La fel se intampla si la masa de pranz cand unul vrea paste cu sos rosu, altul
vrea spaghete cu branza iar al treilea vrea friptura sau frigarui din
legume….Nu ma asez bine la masa, ca unul vrea apa, altul vrea o alta furculita
pt ca i-a cazut pe jos, Robin vrea la baie sau urla ca nu i-am pus apa in cana
lui preferata….Cand zic sa respir si eu usurata, ca se apropie momentul in
care-i dau in primire lui Mos Ene, unul mai vrea o data la baie, altul vrea
sa-i aduc apa, al treilea plange ca nu stau langa el….in fiecare seara este
bataie pe locul de langa mine, in 99 % din cazuri batalia o castiga Robin,
Sarkis mereu cedeaza si merge si se asaza istovit, singur si usor trist, in
celalalt pat din camera….tinand sa-mi reaminteasca mereu ca eu nicodata nu dorm
cu el, doar cand e bolnav si ca mai bine e mereu bolnav daca altfel nu pot
dormi si cu el….isi da seama ca ma doare si nu ma lasa sa ma culc suparata asa
ca vine sa ma mai sarute o data , cu aceasta ocazie profitand sa mai „zaboveasca”
un pic pe corpul meu prabusit… Il conving sa se intoarca in patul lui doar
daca-l conduc pana acolo si-l mai invelesc o data si-i mai dau un pupic…. Cand
cred ca , in sfarsit, s-a potolit furtuna, bucuroasa fiind ca pot sa inchid
ochii, imi amintesc ca nu am scos hainele din masina, ca nu am stins
televizorul de jos, ca nu am facut dus, ca nu m-am spalat pe dinti si ca nu
mi-am dat masca de pe fata desi mi-am „aruncat-o” de vreo 3 oreJ)….cand zic ca n-am mai uitat nimic
si ca pot, in sfarsit, sa ma culc, imi piere somnul , trecand inca o data in
revista ceea ce trebuia sa fac NEAPARAT pana la culcare……vasele de la cina, rar
mi se intampla sa le bag la masina de cu seara, asa cum nici aragazul nu e vreo
sansa sa-l spal sau grasimeaaaaaa care se intinde peste tot de la labutele
„printisorilor”…asa ca, va imaginati ce priveliste minunata ma asteapta de
dimineta, cand nu stiu ce sa fac mai intai: snackuri pt 3 de ora 10, 2 bagaje
pentru tenis( cu echipament, apa si alte snackuri), bagaj pentru sport la
scoala, uniformele de pregatit, sepcile de gasitJ), adidasii de curatat, daca nu s-au
uscat schimburile….apoi, repede, pregatit micul dejun, trezit somnorosii,
spalat pe dinti, pe repede inainte schimbati toti, si fuguta in masina….rar mi
s-a intamplat sa intarzii, dar de multe ori mi s-a intamplat sa-i duc pe cei
mari la gradi si pe Robin la scoala( noroc ca-s aproape una de alta:J……
Nu-mi permit
sa fiu bolnava, sa zac dar mi se intampla des sa plang…De obicei, plang la
semafor ca doar atunci am timp sa-mi amintesc sa plang si de ce plang (noroc ca
„ma ajuta” traficul din Bucuresti si din Pipera si ca-mi da si mie un ragaz sa
mi plang de mila)…si plang, fratilor, nu ma incurc…plang de sperii ceilalti
participanti la trafic, plang de aburesc geamurile la masinaJ)….plang ca trebuie sa ma descarc…si
atat! Nu plang pentru ca nu mai pot, pentru ca nu am aceasta optiune si atunci,
de ce sa ma mai gandesc la ea..Asa cum nu am drept optiune butonul de „pauza”, nici cel de „forward”….dar nu ma
plang si nici de asta nu plang…plang ca-mi face bine sa ma eliberez si sa
golesc incarcatura …Daca da Domnu si am noroc sa ajung o ora la sala, atunci pe
ziua respectiva sunt scutita de lectia de bocit daca nu…in timpul de 5 ceasuri
pe care le pierd in trafic zilnic, am ragaz de o mica „eliberare”…deh, unii fac
sex la pranz ca se se elibereze, altii plang…ambele au, clar, efect
terapeutic…strongly recommend prima varianta de eliberareJ)…
Cu toate
asta, va zic sincer ca atunci cand cineva simte nevoia sa ma incurajeze
spunand-mi „ nu stiu cum rezisti”, ma apuca o furie interna de neimaginat!!!!Pe
principiul, eu am dreptul sa-mi plang singura de mila, voi nu!!!
Mda….probabil
ca tine doar de asumare …si de o autoputere de regenerare indispensabila in
cazul meu…am capacitatea de a sterge cu buretele tot ce e in plus, ce nu e
necesar si de a lua de la capat in fiecare zi…
Cu timpul,
am invatat sa –mi fac loc si pentru mine…fie ca ma trezesc cu 30 min mai
devreme si –mi fac repede o cafea pe care o sorb cu mare placere de parca ar fi
ultima, in timp ce-mi pun playlistul meu preferat …fie ca , dupa ce las copiii
la scoala si gradinita, dau fuga o ora la sala, lasand fara pic de remuscari
treburile casei in asteptare, fie ca dau o fuga la masaj sau trag o alergare,
m-am obisnuit sa fac cate ceva si pentru mine….
Ador sa ma
ocup de baietii mei si –mi place sa fiu prezenta la toate activitatile pe care
le intreprind…imi place sa-i privesc cum joaca zilnic tenis, cum fac exercitii tactice
la ora de pregatire fizica, cum inoata, cum se joaca, cum mananca, cum dorm…..e
ca un mecanism fin al ceasurilor de altadata….care , din cand in cand, ramane
in urma cu un minut sau doua…dar nu mai mult…Imi iubesc copiii dincolo de
cuvinte si dincolo de intelegere….si iubesc tot ceea ce fac si cum o fac si cat
fac… si mai ales, iubesc sa fiu cu ei…Nu e usor si cand spun asta nu ma refer
doar la „muncile” care implica cresterea si ingrijirea lor….ma refer la toate
deciziile pe care trebuie sa le iau in numele lor, la repercusiunile deciziilor
luate in mod gresit, la gestionarea conflictelor interioare, la gestionarea
timpului „de calitate” pe care trebuie sa-l acorzi zilnic pentru freamutul lor
intern, la „calitatile telepatice pe care trebuie sa le ai, ca sa poti ramane
in comunicare continua cu ei….la cantitatea de zambete si voie buna care trebuie
sa fie ingredientele principale din necesarul zilnic de calorii….toate astea-s
mult mai greu de dus la bun sfarsit decat un smotru intr-o casa imensa, cu 5
bai si 6 dormitoare, cu un living in care copiii joaca tenis si fotbal in
acelasi timp sau orice alta activitate administrativa posibila si imposibila…
In tumultul
activitatilor zilnice, traficul si asteptarile inevitabile la semafor, imi
amintesc ca nu am reusit sa vorbesc cu Sarkis despre tristetea din ochisorii
lui, ca am uitat sa-i spun lui Ianis cat de grozav a jucat tenis sau lui Robin
cat de mult il iubesc…..si cat de fericita sunt ca-l am si e al meu….sau ca nu
am avut timp sa ma joc, macar un minut cu el sau sa-l tin in brate si sa-l
sarut cat timp mai este treaz……
As vrea mai
mult timp…de iubit, de cocolosit, de dadacit si de pupacit…..
Poate de
aceea, in fiecare seara, dupa ce
„orchestra” isi incheie reprezentatia,
in linistea intunericului, ma trezesc spunand…”Va iubesc, iubitii
mei!’….si un ultim pupic de noapte buna vine in liniste, in bezna dar in
iubire….Va iubesc, iubitii mei….
