duminică, 23 aprilie 2017

Un gand nascut la semafor.....


De ceva vreme, circula in mediul virtual un articol scris de Dana Nalbaru,prin care aceasta da replica unor cititori care au criticat-o ca urmare a unor poze in care vedeta aparea „neingrijita”…..Am vazut-o pe Dana live de 2 ori…o data cand era pe culmile succesului , alaturi de colegii din HI-Q si arata demential, cu o salopeta neagra cu rosu, din piele, mulata, putin machiata pt ca nu avea nevoie si cu un zambet fermecator si inca o data, dupa ce l-a nascut pe cel de-al doilea copil, la Mall, intr-un magazin de hainute pentru copii…Trebuie sa recunosc ca initial am ramas socata de transormare. Cred ca fata mea trada socul…..Desi imi regretam grimasa, constienta fiind ca ea o observase, ma asteptam sa aiba o reactie urata….in schimb, femeia asta care abia nascuse de cateva saptamani, mi-a raspuns cu acelasi zambet pur, de copil,cu care ma surprinsese cu ani in urma….instantaneu, fiinta din fata mea s-a transformat in cea mai frumoasa mamica ever care ar fi dezarmat orice hater de pe lumea asta….

Am trecut si eu, la viata mea, prin transformari multiple. Am „purtat” 3 sarcini,crestere in greutate ( 30 kg, la prima sarcina), celulita( nu c-as fi scapat de eaJ), slabit brusc, burta mare, fund lasat, sani inexistenti, vergeturi , operatii la ochi( multiple operatii de desprindere de retina, urmate de cataracta), depresie postpartum ( de asta inca nu am scapat, ca se zice ca ar avea o „evolutie” prelungita si disabilitantaJ) etc…. Dar nu regret o secunda nimic din toate astea pentru ca nu exista implinire mai mare pentru mine decat conditia de mama…Sunt mama cu norma intreaga, de 2 ani sunt fara ajutor in casa, singura cu cei 3 printi, cu programe diferite , gusturi diferite, temperamente diferite….Viata mea se invarte dupa cum imi canta ei, de dimineata devreme pana noaptea , tarziu….o zi din viata noastra este, fara indoiala, foarte asemanatoare cu o zi dintr-un spital de balamucJ))…pe bune, nu radeti, nu va mirati…. La noi in casa este un perpetuum vacarm, tipete pe 3 tonuri, plus dirijorul , in persoana mea, care de cele mai multe ori, bate cu tacul in ce apuca, uneori facandu-se ascultat, alteori, nu….in aproape fiecare moment fiecare vrea altceva, cum de exemplu , se intampla la momentul mesei cand unul vrea lapte cu cereale galbene, altul cu cereale negre iar al treilea vrea ou cu castraveti. La fel se intampla si la masa de pranz cand unul vrea paste cu sos rosu, altul vrea spaghete cu branza iar al treilea vrea friptura sau frigarui din legume….Nu ma asez bine la masa, ca unul vrea apa, altul vrea o alta furculita pt ca i-a cazut pe jos, Robin vrea la baie sau urla ca nu i-am pus apa in cana lui preferata….Cand zic sa respir si eu usurata, ca se apropie momentul in care-i dau in primire lui Mos Ene, unul mai vrea o data la baie, altul vrea sa-i aduc apa, al treilea plange ca nu stau langa el….in fiecare seara este bataie pe locul de langa mine, in 99 % din cazuri batalia o castiga Robin, Sarkis mereu cedeaza si merge si se asaza istovit, singur si usor trist, in celalalt pat din camera….tinand sa-mi reaminteasca mereu ca eu nicodata nu dorm cu el, doar cand e bolnav si ca mai bine e mereu bolnav daca altfel nu pot dormi si cu el….isi da seama ca ma doare si nu ma lasa sa ma culc suparata asa ca vine sa ma mai sarute o data , cu aceasta ocazie profitand sa mai „zaboveasca” un pic pe corpul meu prabusit… Il conving sa se intoarca in patul lui doar daca-l conduc pana acolo si-l mai invelesc o data si-i mai dau un pupic…. Cand cred ca , in sfarsit, s-a potolit furtuna, bucuroasa fiind ca pot sa inchid ochii, imi amintesc ca nu am scos hainele din masina, ca nu am stins televizorul de jos, ca nu am facut dus, ca nu m-am spalat pe dinti si ca nu mi-am dat masca de pe fata desi mi-am „aruncat-o” de vreo 3 oreJ)….cand zic ca n-am mai uitat nimic si ca pot, in sfarsit, sa ma culc, imi piere somnul , trecand inca o data in revista ceea ce trebuia sa fac NEAPARAT pana la culcare……vasele de la cina, rar mi se intampla sa le bag la masina de cu seara, asa cum nici aragazul nu e vreo sansa sa-l spal sau grasimeaaaaaa care se intinde peste tot de la labutele „printisorilor”…asa ca, va imaginati ce priveliste minunata ma asteapta de dimineta, cand nu stiu ce sa fac mai intai: snackuri pt 3 de ora 10, 2 bagaje pentru tenis( cu echipament, apa si alte snackuri), bagaj pentru sport la scoala, uniformele de pregatit, sepcile de gasitJ), adidasii de curatat, daca nu s-au uscat schimburile….apoi, repede, pregatit micul dejun, trezit somnorosii, spalat pe dinti, pe repede inainte schimbati toti, si fuguta in masina….rar mi s-a intamplat sa intarzii, dar de multe ori mi s-a intamplat sa-i duc pe cei mari la gradi si pe Robin la scoala( noroc ca-s aproape una de alta:J……

Nu-mi permit sa fiu bolnava, sa zac dar mi se intampla des sa plang…De obicei, plang la semafor ca doar atunci am timp sa-mi amintesc sa plang si de ce plang (noroc ca „ma ajuta” traficul din Bucuresti si din Pipera si ca-mi da si mie un ragaz sa mi plang de mila)…si plang, fratilor, nu ma incurc…plang de sperii ceilalti participanti la trafic, plang de aburesc geamurile la masinaJ)….plang ca trebuie sa ma descarc…si atat! Nu plang pentru ca nu mai pot, pentru ca nu am aceasta optiune si atunci, de ce sa ma mai gandesc la ea..Asa cum nu am drept optiune butonul de  „pauza”, nici cel de „forward”….dar nu ma plang si nici de asta nu plang…plang ca-mi face bine sa ma eliberez si sa golesc incarcatura …Daca da Domnu si am noroc sa ajung o ora la sala, atunci pe ziua respectiva sunt scutita de lectia de bocit daca nu…in timpul de 5 ceasuri pe care le pierd in trafic zilnic, am ragaz de o mica „eliberare”…deh, unii fac sex la pranz ca se se elibereze, altii plang…ambele au, clar, efect terapeutic…strongly recommend prima varianta de eliberareJ)…

Cu toate asta, va zic sincer ca atunci cand cineva simte nevoia sa ma incurajeze spunand-mi „ nu stiu cum rezisti”, ma apuca o furie interna de neimaginat!!!!Pe principiul, eu am dreptul sa-mi plang singura de mila, voi nu!!!

Mda….probabil ca tine doar de asumare …si de o autoputere de regenerare indispensabila in cazul meu…am capacitatea de a sterge cu buretele tot ce e in plus, ce nu e necesar si de a lua de la capat in fiecare zi…

Cu timpul, am invatat sa –mi fac loc si pentru mine…fie ca ma trezesc cu 30 min mai devreme si –mi fac repede o cafea pe care o sorb cu mare placere de parca ar fi ultima, in timp ce-mi pun playlistul meu preferat …fie ca , dupa ce las copiii la scoala si gradinita, dau fuga o ora la sala, lasand fara pic de remuscari treburile casei in asteptare, fie ca dau o fuga la masaj sau trag o alergare, m-am obisnuit sa fac cate ceva si pentru mine….

Ador sa ma ocup de baietii mei si –mi place sa fiu prezenta la toate activitatile pe care le intreprind…imi place sa-i privesc cum joaca zilnic tenis, cum fac exercitii tactice la ora de pregatire fizica, cum inoata, cum se joaca, cum mananca, cum dorm…..e ca un mecanism fin al ceasurilor de altadata….care , din cand in cand, ramane in urma cu un minut sau doua…dar nu mai mult…Imi iubesc copiii dincolo de cuvinte si dincolo de intelegere….si iubesc tot ceea ce fac si cum o fac si cat fac… si mai ales, iubesc sa fiu cu ei…Nu e usor si cand spun asta nu ma refer doar la „muncile” care implica cresterea si ingrijirea lor….ma refer la toate deciziile pe care trebuie sa le iau in numele lor, la repercusiunile deciziilor luate in mod gresit, la gestionarea conflictelor interioare, la gestionarea timpului „de calitate” pe care trebuie sa-l acorzi zilnic pentru freamutul lor intern, la „calitatile telepatice pe care trebuie sa le ai, ca sa poti ramane in comunicare continua cu ei….la cantitatea de zambete si voie buna care trebuie sa fie ingredientele principale din necesarul zilnic de calorii….toate astea-s mult mai greu de dus la bun sfarsit decat un smotru intr-o casa imensa, cu 5 bai si 6 dormitoare, cu un living in care copiii joaca tenis si fotbal in acelasi timp sau orice alta activitate administrativa posibila si imposibila…

In tumultul activitatilor zilnice, traficul si asteptarile inevitabile la semafor, imi amintesc ca nu am reusit sa vorbesc cu Sarkis despre tristetea din ochisorii lui, ca am uitat sa-i spun lui Ianis cat de grozav a jucat tenis sau lui Robin cat de mult il iubesc…..si cat de fericita sunt ca-l am si e al meu….sau ca nu am avut timp sa ma joc, macar un minut cu el sau sa-l tin in brate si sa-l sarut cat timp mai este treaz……

As vrea mai mult timp…de iubit, de cocolosit, de dadacit si de pupacit…..

Poate de aceea, in fiecare seara, dupa ce  „orchestra” isi incheie reprezentatia,  in linistea intunericului, ma trezesc spunand…”Va iubesc, iubitii mei!’….si un ultim pupic de noapte buna vine in liniste, in bezna dar in iubire….Va iubesc, iubitii mei….

 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu